Efectele secundare

de Ioana Ileana Ştetco



Poezia are multe efecte secundare

unul din ele este viața

în această arhitectură lacrima

simte mirosul de moarte al unei secundei

 

Odinioară

îngerii speriau singurătățile

Astăzi

strălucitul meu înger cu sexul incert

ascuns printre buruieni

gândește în singurătăți

și în ele se pierde

 

Odinioară

îngerii erau vestiți

pentru meșteșugul legăturilor interzise

tristețile prefăcute în bolovani

ieșeau leșinate la gard

și compuneau încă o secundă

Iar noi cei cu inima cât un vârf de cuțit

mirosind a clătite

ridicăm speranța pe crengile unui copac rămuros

cum am ridica un copil

deasupra capului

până la cer

 

Pădurea răspunde înclinându-se la pământ

 

Iar de acolo

de sus

o pasăre vedem răstignită

pe Amazonul indiferenței

 

Pădurea răspunde arzând în inima noastră

și sub pământ

II.

Contemplativii sunt oameni ca noi

numai casele lor se rotesc după soare

În crucea zilei se arată înalți

cu umbra la umbră odihnind

de poți cu osul frunții

atinge imperii

Uneori

încearcă rezistența cheii de boltă

se iau la harță cu meșterul grindă

cu osul incert al visării mângâie

rezistența

iar până dimineață devine limpede

și toată lumea știe

că echilibrul este o problemă

de rezistență a materialelor

 

De-aceea în toate caută fisuri

de-aceea îngroapă la temelia visului

secunda primordială

de-aceea efectele secundare scuză prezentul

de-aceea nu toate umbrele sunt întunecate

 

MACHU PICCHU

de Rodica Marian

 

Se dedică criticului Petru Poantă

 

Azi am simţit cum halucina moartea-renăscătoare pe lângă mine,

Ca un abur cuminte şi vag cunoscut

Mă chema blând să mă aşez în faţa unei hârtii albe,

La un concurs fulger de mărturisire (în proză ori poezie),

Cu şapte cuvinte date ca obligatorii.

Ciudat era că nu ştiam care sunt acestea,

Dar ele parcă se înfipseseră în mine şi mă chemau

Cu o singură voce, cu tot ce era mai viu în mine,

Vino, zicea aburul, cu o lene violetă, plină de căldura

Uşoară a artezienelor, ca mătasea din covoarele persane, 

Vino să vezi cealaltă jumătate de lume, 

Espahanul văzut de Balzac nu se mai  pune la socoteală,

Azi podurile acoperite s-au uscat şi pe dinăuntru,

(acum e tocmai anotimpul secetei) şi seamănă mai mult cu oraşele 

Lui Darius (cu ce-a rămas din ele şi ce-au dus secolele dincolo), 

Şi ele visează şi aşteaptă şi visează ca cele şapte cuvinte uitate

Să găseasă Poteca Inca, cu scările ei zigzagate, de neconfundat

Şi totuşi pierdute în junglă, visează să mă ajungă 

Lângă Coliba Îngrijitorului Pietrei Funerare,

De unde devine vizibil, deodată, misterul 

Din zidul rotund al Templului Soarelui şi apoi le poţi 

Regăsi în eleganta umbră din Templul celor Trei Ferestre,  

Iată, aici se demagnetizează orice lucru

Şi unele fiinţe purtate de taine vechi, patinate.

 

Ori, poate, dacă ai puteri, mergând tot mai sus, 

Pe scările din spatele Sacristiei,

Le ghiceşti în respiraţia acelei intimităţi crude, care pluteşte

Ireal în liniştea ascuţită, tăiată cu infinită precizie

În pietrele uriaşe, aşa cum, îmi amintesc în cele din urmă, 

Au fost îngropate chipurile fără asemănare ale celor şapte cuvinte

În furtunile dintr-o altă facere-a lumii.



MACHU PICCHU 

by Rodica Marian

 

Dedicated to the critic Petru Poantă 

               

Today I have felt, near me, death raving in rebirth,

Like a docile and vaguely known steam

It called me gently to sit down in front of the white sheet,

At a quick competition of confessions (in prose or in poetry)

With seven compulsory words.

It was strange that I did not know them,

But they seemed to have been thrust into me and called me

In a single voice, with everything that was more alive in me,

Come, said the steam, in violet idleness full of the light warmth

Of the artesian wells, like the silk of the Persian carpets, 

Come and see the other half of the world,

The Isfahan seen by Balzac, does not count,

Today the covered bridges have gone dry inside as well,

(now it is the dry season) and they take much more after the cities 

Of Darius (with what still exists in them and what the centuries carried beyond)

And they dream and await and dream the seven forgotten words

To find the Inca Path with its zigzagged stairs, impossible to confound

And still lost in the jungle, they dream of reaching me

Near the hut of the Memorial Stone Caretaker,

From where all of a sudden the mystery becomes visible 

From the round wall of the Temple of the Sun and then you can 

Find them again in the elegant shade of the Temple of the Three Windows,

It is here that anything gets demagnetized

And some beings carried by old secrets, get antiquated

Or maybe, if you are strong enough, climbing higher,

On the stairs behind the Sacristy,

You make them out into the breath of that crude intimacy hovering

Unreally, in the sharp silence, cut with infinite precision

Into the huge stones, exactly as I finally remember, 

How the unique faces of the seven words were buried

In the storms from another genesis of the world.    

Rodica Marian



Nocturnă

de Ștefan Bolea

 

la patru noaptea liniştea este aproape religioasă

bezna îţi înghite paşii la fel cum deşertul reţine sudoarea

la fel cum o plantă carnivoră îţi suge răsuflarea

te poţi întâlni cu un poliţist sau cu un hoţ

nici nu ştii care e mai dăunător

unul vrea să te identifice, celălalt îţi scanează vulnerabilitatea

ambii vor să te percheziţioneze

la patru noaptea eşti singur pe lume

jumătate de planetă bea somn

iar cealaltă jumătate se-ndoapă cu muncă şi se mişcă mecanic

la patru vezi firele, auzi dangătul lanţului

dar în surdină, aproape în şoaptă

pentru că lesa e largă, strânsoarea stăpânului se relaxează

şi vârful cizmei e numai bun de molfăit şi lins în timp ce inspiri în somn

la patru noaptea strada mea era o biserică, un adevărat studio

singurătatea mea era atât de infatuată

încât simţeam că mă ridic ca domul lui stephan

şi că de mii de ani, poate milioane, creierul meu n-a mai simţit miros de om

***

 

Nocturne

by Ştefan Bolea

 

at 4 a.m. silence sounds almost

religious

darkness engulfs one’s steps as desert

retains sweat

as a carnivorous plant sucks out one’s

breath

you might come across a policeman or a thief

you never know who’s more noxious

one wishes to identify you, the other scans

your vulnerability

both want to search you

at 4 a.m. you’re alone in the world

half the planet is drinking sleep

the other half is wolfing down work and

is moving mechanically

 

at 4 a.m. you see the wires, you hear the clang of the chain, though softly, almost inaudibly

because the leash is wide, the master’s grip relaxes

and the tip of the boot is just right to mumble and lick on while you breathe during sleep

at 4 a.m. my street was a church, a real

studio

my solitude was so infatuated

that I felt myself rise like Stephan’s

Dome

and that for thousands, maybe millions of years, my brain hadn’t sensed man’s smell

[Translation by Nigel Walker and Alina-Olimpia Miron]

 

Ilustrată în alb și negru

de Doina Cetea

 

Azi noapte am visat,

Mi-a spus tata,

Că ai sprijinit o scară

Din crengi de mesteacăn

Lângă dulap

Şi te-ai urcat

Sus, sus, să vezi ce-i în cutia

Unde credeai că se-ascunde

O lume ciudată.

Eu am făcut ce-a visat tata.

Pe dulap, cutia cea neagră

Cu modele sculptate

Mă aştepta.

Capacul lucios,

Se deschise uşor

Şi o lumină caldă mă învălui

Mirosuri de pădure, de câmp,

De fân, de copaci şi de floare

Risipiră peste mine răcoare.

Vedere din Cluj

 

Scria pe cartonul lucios

Cu litere mari, negre, de tuş.

În mici pătrăţele dormeau fermecate

Străzi lungi, cu trotuare pavate,

Un parc cât o pădure de mare.

Case cu zeci de ferestre strălucitoare

Nasc lebede stranii din zid

Cu gât prelung și cioc ascuțit

Vulturi și bufnițe cu aripi întinse

Și prinse

În tencuiala ce stă să cadă

Gurii căscate pradă

A monstrului timp.

Un călăreţ pe-un cal încordat

Și altul în stânga cu barda

Matei și Mihai,

Mihai și Matei

Alături, pe o stradă cu tei

Zidiți în cărți și cuvinte

Gândesc și veghează cei trei corifei.

Arhanghelul Mihail noapte de noapte

Stă de veghe pe soclu

Și apără orașul

 

De moarte.

De la geamul meu

Turla bisericii suplă

Catarg de corabie pare

Călătoare pe mare

Oraşul acesta este al tatălui meu

Şi-l ţine ascuns în cutia vrăjită.

Dar eu, de aici, de sus,

Văd Clujul

Cum stă cufundat câteodată în ceaţă

Cu o căciulă de nori plumburii peste faţă.

Altă dată, strălucind sub soare aprins

Cu o altă căciulă,

Albastră, albastră

De necuprins.





A Black and White Postcard

by Doina Cetea

 

Last night I had a dream,

My father told me,

You leaned against the cupboard

A birch-branches ladder

And climbed

 

Up, up, to see what’s in the box

Where you thought

A strange world was hiding.

I did what father dreamed.

On the cupboard, that black box

With carved models

Was waiting for me.

The glossy lid,

Opened easily

And a warm light closed in upon me

Sweet smell of wood, meadows,

Hay, trees and flowers

Poured freshness over me.

Postcard of Cluj

Was written on the glossy cardboard

With big, black letters in ink.

Within tiny squares charmed were sleeping

Long streets, with paved sidewalks,

A park as big as a forest.

Buildings with hundreds of bright windows

With oblong necks and sharp beaks

Give birth to weird swans from the wall

Eagles and owls with stretched out wings

 

And stuck

In the plaster that’s about to fall

Prey to the open mouth

Of the Monster Time.

A rider on a tense horse

And another on the left with a hatchet

Mihai and Matei,

Matei and Mihai

Nearby, on a street with linden trees

Built in books and words

The three coryphaei think and watch.

Archangel Michael night by night

From his pedestal is on the watch

And protects the town

From death.

From my window

Supple the spire of the church

The mast of a bark seems to be

A traveller on the sea.

This town belongs to my father

And he keeps it hidden in the enchanted box

But I, herefrom, from above,

Can see Cluj

 

How sometimes it is plunged into fog

Over its face with a cap of murky clouds

Some other times, shining under a bright sun

With another cap,

Blue, blue as I see,

Endlessly.

 

PROIECT LIRIC

de Aurelia Panait

 

Haide, iubito, să ne facem casă,

Să căutăm un spațiu pentru noi!

Vom construi o vatră luminoasă,

Iar planul îl vom face amândoi...

 

Eu sunt poet, pot să-ți ofer orice:

O casă, un castel, sau o cetate...

Pereți ridic din texte lirice

Și-acoperiș - din profunzi înalte.

 

Mistria mea e-o pană lucitoare,

Mortarul din emoții e făcut...

Hai să urcăm pe schela asta mare

Și înțelepți să fim de la-nceput!

 

Eu îmi doresc o casă cu căldură,

Cu-o prispă și cu încăperi puține,

Cu dialog și artă în structură,

Să nu te rătăcești nicicând de mine!

 

O casă cât o personificare!

Vom renunța la ce e inutil,

Dar mi-ar plăcea ca ușa la intrare

Să aibă două, trei figuri de stil…

 

Ferestrele pictate către soare,

Deschise larg spre lume și spre noi,

Să lunece iubire protectoare

Și umbrele s-arunce înapoi.

 

Vom mobila cu cărți de poezie,

Și cu-o icoană către răsărit...

Și-om cugeta la timp și veșnicie,

Și vom simți cuvântul tipărit.

 

Pe-o pânză de păianjen fermecată,

Țeșută în ungherul camerei,

Ne-om legăna în rime viața toată,

Tu vino cu-o pisică, dacă vrei!

 

În fața casei facem o grădină.

Pe un teren întins până la stele

Vom semăna semințe de lumină,

Și vom gusta metafora din ele.

 

În mijloc, un copac o să sădim,

Și vom săpa o limpede fântână

Cu-albastru infinit le văruim,

Ca să atingem cerul împreună.

 

Al poeziei noastre architect,

Nepriceput în casele la cheie,

 

Am scris și-am desenat acest proiect,

De nu-i perfect, tu vino cu-o idee…

 

Haide, iubito, mută-te cu mine,

Că-i gata poezia și-i frumoasă!

Nu spune nu, căci ea îți aparține,

Și te-am zidit în stâlpul de la casă!

 

CĂRĂMIZIU

de ROC

 

Nu știu de ce cărămiziul este considerat o culoare.

Este o stare constantă, continuă,

bine închegată în spațiu și timp,

sunt foarte sigur de asta. Am văzut-o cu ochii mei.

Și cu mâinile mele. De multe ori. E peste tot.

 

E un fel de a fi înțepenit. La prima vedere.

Dacă, însă, nu ești foarte grăbit

și ai răbdare să privești printre rosturi

descoperi cum cărămizile

se joacă. Sunt de-a dreptul zglobii.

 

Ele se țin unele de altele cu mâinile lor de mortar

în spatele tencuielilor, izolațiilor, plăcilor,

decorațiunilor de hotar

așezate repede, mereu repede,

între ele și spațiul vital.

 

Da, numai fiind cărămiziu poți înțelege

cum interiorul și exteriorul

sunt într-un continuu viu. Animat de timpul

dintre stările determinante ale unui zid:

în picioare înfipt în lut, dărâmat ori pustiu.

 

Cărămiziul este un migratror, un nomad

cuminte, neinvaziv, dar de nestăpânit.

Nu îl poți ține pe loc. E doar o chestiune de timp

până ce, prin poarta unui cuptor, se va scurge

ca praf. Într’un alt zid.

 

Cărămiziul nu e o stare de adulter,

ca betonita, care se împarte’n secret

între apă și fier. Cărămizile stau nude’ntre ele.

De aceea nu se plictisesc, nu îmbătrânesc

și nu pier. Au căutare. Chiar și retrase din uz.

 

Cărămiziul este starea ambivalent cuprinzătoare

între’năuntru și-afară. Singura soluție

pentru echivocul de stare. Se poate retrage continuu

dintr’una într’alta, păstrând nealterată memoria legăturilor

ce-au ținut zidul viu

 

Pentru toate aceste motive, nu mă interesează culoarea hainelor mele.

Nu trebuie să fie bine cusute,

o ruptură ici-colo, o pată rămasă,

o talie joasă, un guler mai ros, un genunchi mai lărgit...

Tot ce-mi doresc este să fiu... cărămiziu.



BRICK-RED

by ROC

 

I don’t know why brick-red is perceived as a colour.

Moreover, it’s a continual, steady-state

well wrapped in space and time,

I'm sure of this. I’ve seen it with my own eyes.

And with my own hands. Quite often. It’s all over the place.

 

It’s a kind of being stiff. At first glance.

Notwithstanding, if not in a hurry,

gently looking through the joints,

you discover how bricks play.

They are purely gleeful.

 

They hold on to each other with their mortar hands

behind plaster, insulation, tiles,

boundary ornaments

assembled swiftly, always swiftly,

between them and the living space.

 

Indeed, only being brick-red can you understand

how the inside and the outside

are in a continuum of life. Animated by the time

in-between decisive phases of a wall: standing tall stuck in clay,

fallen down or swept away.

 

Brick-red is a migrator, a lying still nomad,

non-invasive, yet unrestrained.

Keeping it in one place is unimaginable. It's just a matter of time

until, through the gate of an oven, it leaks

as dust. Into another wall.



Brick-red, unlike the fallacy of concrete,

is not a state of adultery, not splitting secretly

between water and iron. The bricks lie naked with each other.

That's why they don’t grow tired, forget about getting old

and never perish. They are desired. Even when obsolete.

 

Brick-red is the ambivalent comprising state between inside and

outside. It is the only solution

to ambiguity. It can draw back continuously

from one into the other, preserving unaltered the memory of the ties

that kept the wall alive.

 

For all these reasons, I don’t care about the colour of my clothes

that don’t have to be well-sewn.

A tear here, a tear there, an old stain,

low waist, worn collar, baggy knee...

All I want for me is to be ... brick-red.

 

Cei dăruiţi armoniei

de Sonia Elvireanu

 

Vechile clădiri au limbajul frumosului,

timpul mitic îşi deapănă poveştile în oglinzile

viitorului,

cariatidele surâd sub bolţi de piatră, dăltuite de

mâna lui Praxitele,

Fidias îşi despleteşte armonia pe frontispicii  cu

muze,

naiadele cu plete aurii se desfată în aerul

fierbinte al verii,

sub privirile uimite ale poetului, la o tavernă, în

stradă,

Atlaşi străvechi povestesc de iubirea dintre cer

şi pământ,

cornul abundenţei  se revarsă deasupra

ogivelor,

roze se risipesc din amfore cereşti deasupra

ferestrelor,

păunii îşi rotesc ochii cu splendoarea vieţii în

cozi, 

strada tresaltă în huruit de tramvaie, timpul

foşneşte

între mitologii sculpturale şi viziunile  viitorului,

geometriile armonizează spaţiile cotidiene,

stiluri arhitectonice construiesc lumile în

vârtejul istoriei,

îşi arogă dreptul la veşnicie,

în arcul vizionar al arhitecturii,

arhitecţii spaţiilor îşi imprimă iluminările,

arderile lăuntrice, sufletele nemuritoare, 

plăsmuitori neobosiţi ai frumosului, prometei

ai istoriei,

refac armonii cosmice, împlinesc visuri

străvechi,

dedali ai lumilor noi pe treptele zborului,

împletesc stilurile într-un nou Babel,

limbile viitorului, nedesluşit de profani,

spaţiul postmodern visează la cer, subacvatic

ori subteran,

sub vechi arcade, melancolia trecutului,

în fantastice polisuri pe  ape, visul prezentului,

în imense turnuri  hegemonice, de sticlă,

suspendaţi între cer şi pământ, profanii se cred

zei,

privesc printre stele, se răsfăţă în arhitecturi

îndrăzneţe,

îi înalţă visul celor dăruiţi cu alt simţ, limbajul

armoniei ambientale, 

de pe vechile case, pomul vieţii interoghează :

“ - Ce-ai făcut, omule, cu mierea timpului fericit,

când zeii coborau pe pământ frumuseţea

Olimpului,

unde aşezi arhetipul oraşului, printre ce sfinţi, 

cum le vorbesti celor de-acum, în ce limbi ?

Cei dăruiţi armoniei au trecut şi prezent,

timpul dăltuirii spre-a lor nemurire.



Of those endowed to harmony

by Sonia Elvireanu, traslation by Cristina-Elena Safta

 

Old buildings speak the language of beauty,

mythical time entwines its stories through

mirrors of future,

Caryatids beam underneath rocky arches,

carved by Praxitele’s hands,

Fidias untangles his harmonies on

frontispieces, with muses,

Naiads with golden locks enchant with the hot

summer breeze,

under the poet’s astonished gaze, at a tavern,

on the street, harmonize

Olden Atlases design the love between heaven

and earth

The horn of abundance pours down on the

ogives,

roses dissipate from heavenly amphoras above

windows,

peacocks roll their eyes, with life’s splendor on

their feathers

the street startles with tram clatter, time

swishes

in-between sculptural mythologies and visions

of the future, geometries harmonize trivial

spaces,

architectonic styles construct worlds in history’s

whirlpool

arrogating its right to eternity

the architects imprint their illumination

in the visionary arch of architecture,

interior flames, immortal souls,

restless creators of beauty, history’s

Prometheis

recover cosmic harmonies, fulfill ancient

dreams,

Dedali of new worlds on flying steps,

entwine styles in a new Babel,

languages of the future,

obscurely profane,

the postmodern space dreams of heaven,

underwater or underground

underneath old arcades, past melancholy,

in fantastic poleis on water, present’s dream,

in immense hegemonic towers, of glass

suspended between heaven and earth,

profanes believe themselves

gods,

watching the stars, spoil in audacious

architectures

elevating dreams of those endowed with

different sense, the language of ambient

harmony

why on the old houses, the tree of life

interrogates:

“- What have you done, human, with the honey

of joyous time, when gods descended Olympus

beauty on the earth,

where do you place the city’s archetype,

among saints, what do you speak to those of

now, what language?

Those endowed to harmony have passed and

present, time chiseling towards their

immortality



În pas cu degradarea (poem în proză)

 

100 DE ANI

de Victor Constantin Măruțoiu

 

în cimitirul din Pustă

la mormântul bunilor mei

am deschis candela

strămoșilor

de un roșu aprins de maci

dinăuntru m-a privit

un greiere

la marginea punții

dintre două emisfere

străjuite de îngeri

l-am poftit să plece

ochii lui deschideau anotimpuri

demult apuse

cu un ultim cânt

a sărit în iarbă

 

la poarta casei părintești

mă aștepta

l-am invitat

pentru o poveste

cu străbunii

care au atins tricolorul Marii Uniri



CASA DIN SUFLET

de Persida Rugu

 

O după-amiază de liane sângerii

vântul adulmecă ora

cu inima arsă mă întorc fără să fi plecat

nicicând

tăcerea ta

e matricea universului

în pereții de carne ai casei

arde amintirea

lumânare uitată la poarta cimitirului

 

CUVINTELE, CA NIȘTE CLĂDIRI

de Andrei Fischof 

 

Scriu cuvântul

ca și cum aș construi o casă.

Coridoarele, labirint al sensurilor,

luminate-s doar de odăile crescând din ele,

ca dintr-un ram.

Ziduri se-nalță din palma-mi

legând pivnița de podul casei.

Pământul de cer.

Gândul de rostire.

Ca niște clădiri, cuvintele.

 

(început de mileniu)

 

Pereţi – fragment

de Alice Valeria Micu

 

Vorbesc cu mine în cuvinte de

piatră.

Poemul ratării se scrie la cutremur,

cu beton şi grinzi sfărâmate,

carapacea din fibră de sticlă fierbinte

lipită de ventricule palpitând.

Diacronia naivității se citeşte pe

solzi de azbest şi faianță.

Am simțit frica pentru ultima oară.

Scrisul e casa cu pereți de schimb,

carnea mea de rezervă.

Am văzut chipul tău pe fiecare ciob,

singurătate!

 

Stau nemişcat, dar nu de piatră.

Ființă mecanică şi ziditoare,

fără amintiri, timp şi spații, aruncă

molozul din mine!

Dumnezeu al

pereților,

învață-mă să bat

un cui,

să ştiu unde să te caut

când singurătatea podelei

mă va îneca de viu.

 

Stau în

pereții

mei

ca într-o țară doi pe doi,

un rege singur şi bătrân

cu un popor de pietre.




I’m talking to me in stone words.

The poem of failure is written during

the earthquake,

with concrete and broken beams,

hot glass fiber casing

glued to the throbbing ventricles.

The diachronicity of naivety is read

on

asbestos and faience.

I felt the fear for the last time.

Writing is the house with spare walls,

my backup meat.

I saw your face on every shiver, you,

solitude!

 

I sit still, but not by stone.

Oh, mechanical and edifying living

being,

without memories, time and space,

throw away

the rubble from me!

God of

walls

teach me how to knock

a nail,

to know where to look for you

when the solitude of the floor

will drown me alive.

 

I am sitting within

my

walls

as in a two feet square country,

an old and lonely king

with a people of pebbles.

 

evadare

de Lupan Ștefania-Ioana

 

și am zis:

lumină. să fie lumină.

timid, evadăm din corsete de spații -

cutii de chibrituri cu sârg ordonate,

vizuini triste de suflete vide.

prizonieri ai propriului gând,

îndărătul draperiilor groase ne-am ferecat,

pândind la nimicuri prin găuri de șarpe.

an după an, decenii de-a rândul,

absurd kafkian hrănitu-ne-a porii

cu-otrăvuri de viduri și limite albe

și cețuri în gânduri - carențe de soare.

capsule neghioabe sculptate-n ranchiună și frică

au prins gust de-'acasă'.

căruntă-i privirea vâscoasă.

păianjenii rod suflete-n colțuri umbroase.

cu fir galben de soare țesem în gând vindecare

de răni și de lipsuri de sens.

în zare străluce lumi noi cu iz ancestral.

nutrim cu speranță-n privire reveniri la origini.

evadăm din cutie.

ne-ntoarcem la humă.

 

veșnicie-n ogradă

de Lupan Ștefania-Ioana

 

crâmpeie de aur năclăie-n galben răstimpuri în tindă.

lumina domoală, lăptoasă, o-ntindem pe vatră, la copt;

o-așternem cu dor negrăit în fereastră,

să-mângâie fruntea bătrânului fag.

ograda țipă a verde.

între arbore și noi se-ntind glasuri din străbuni.

în casă, pământu-i un cor vertical de voci ancestrale -

grăunțe de viață dosite-n limane.

sălbatic e izul de lut sfărâmat, prezență rugoasă, demult căutată.

cu nădejde-n cuget, ating pământiul. și simt tihna-n suflet.

dreptate-i în vorba eternă.

veșnicia s-a aciuat la sat, între borcanele cu lapte înăcrit.

departe, în zare, cu roșu în creștet, se-ntind praguri țesute-ntre lumi.

traiuri gri - labirinturi urbane croite cu silă de cine-o-fi-uri.

în ritm sacadat, se surpă-n abis trupuri deșarte.

ce munți de sminteală.

ce ceață arzândă.

se cască un hău între lumi.

din prag, aleg basmul din tindă.

aici, lumina-i în floare.




În pas cu degradarea (poem în proză)

de Ovidiu Komlod

 

Casele se prăbuşeau câte una, ca bombardate pe interior. Câte una, cum fuseseră construite, în ordine, cu smocul de flori pe acoperiş, în chip ofrandă, înlocuind zidirea de viu. Codiţele buchetelor spărgeau tot atâtea bule de fum. Ridicăturile de cărămidă făceau implozie după implozie.

                  În curţi, câte-un bătrân chior şi neputincios privea din senin cum i se surpă avutul. Să-i vină să creadă? Pe cine să cheme? Scotea un oftat plin de năduf, câte-un „No, nho!“, cu mirare şi cutremur.

Cât vedeai cu ochii, suspendaţi undeva sus, într-o parte, ca unui arhitect împietrit peste jocul de domino în plină desfăşurare, ţiglele şi faţadele dispărând. Case, etaje, un sediu de bancă, şcoala nerenovată, magazinele, dispensarul şi farmaciile, biserica, turla. Tot ce se poate urla din rărunchi.

                   Pe cine să chemi? Cu ce să şi umpli spaţiul? În schiţele cărui meşter să te cufunzi pentru a înţelege liniile de fugă rămase? Punctele, intersecţiile de plane aşteptând lovitura de graţie.

Bătrânii erau deja cu picioarele în pământ, printre dărâmături, mai scoţând acel „No, nho!“, cu toată încrederea.

În vorbele lor, mai întâi se ducea ‘coperişul, apoi, după câteva clipe şovăitoare, ca un acrobat fără plasă de sigurană pe lama unui cuţit, structura de rezistenţă ceda, se făcea praf înainte să cadă.

            Se prăbuşeau casele părinteşti, casele moştenite, lăsate poate zălog. Părea că un deget imens le striveşte pe rând, mereu câte una, din plictiseală, dacă nu cumva din dezgust.

*

                    Mă trezesc. Am visat iarăşi, îmi spun. A nota visul, dar nu mă urneşte nici dracul din pat spre agenda şi pixul uitate pe noptieră. Tavanul din scânduri încă e, da, tot acolo, pereţii nu s-au lăsat peste mine, să mă acopere, să-mi ţină de cald.

*

Sunt acasă. În casa unde-am crescut până când tocul uşii era mult prea aproape.

Cu mama despre cum fata vecinilor unguri, după o săptămână de la moartea bătrânilor, a vândut tot. În câteva luni, coşmelia demolată, fundaţie nouă, turnat cifele de beton sub viitorul centru comercial, cu parcare şi locuinţă pentru patron şi urmaşii ce stau să se nască înghesuiţi.

Îngrădit totul cu scânduri, să fie la nivel, paralel cu cerul. În pas cu degradarea. Undeva, la câţiva metri mai jos, atingând aceeaşi adâncime ca sicriele foştilor proprietari, pensionari nonagenari întregi la minte până în ultimul moment, pânza freatică lucrează.



In step with degradation (prose poem)

by Ovidiu Komlod

The houses were collapsing one at a time, as if bombed on the inside. One at the time, as they had been built, in order, with the flower bunch on the roof, as an offering, instead of bricking up some human being. The bouquets’ little stalks were smashing as many smoke bubbles. The brick elevations were imploding and imploding.

In the courtyards, a blind and helpless old man was watching his wealth suddenly crumbling. Could he believe it? Whom to call? He was sighing with exasperation, letting out a “Nó, nhó!”, with wonder and trembling.

As far as one could see, eyes floating somewhere up, sideways, as if to an architect stunned over the ongoing domino game, tiles and facades disappearing. Houses, floors, a bank office, the non-refurbished school, shops, one medical dispensary and some pharmacies, the church, its tower. Everything possible shouting from all of its bumps.

Whom to call? What to fill the space with even? Into the sketches of which craftsman to plunge so as to understand the remaining escape lines? The dots, the intersections of planes waiting for the big kick.

The old men were already with their feet in the ground, in the rubble, still giving out that “Nó, nhó!”, with all confidence.

In their words, the roof was the first to go, then, after a few hesitant moments, like an acrobat without a safety net on the blade of a knife, the resistance structure was failing, going to pieces before falling.

Parental houses were the ones collapsing, inherited houses, left as a gage, maybe. It seemed like a huge finger was crushing them by turn, always one at a time, out of boredom, if not out of disgust.

 *

I’m waking up. I dreamt again, I tell myself. I’d write my dream, but not even the devil could budge me out of my bed towards my book and pen left on the nightstand. The ceiling made of boards is still there, indeed, the walls have not leant on me, to cover me, to keep me warm.

*

I’m home. In the house where I grew up until the door frame grew too close.

With my mum about how the Hungarian neighbors’ girl, a week after the death of the elders, sold everything. During a few months, the cottage demolished, an all new groundwork, pouring of concrete loads under the future shopping center, with parking and housing for the employer and the successors about to be born, crowded. Everything allotted with planks, in order to be levelled, parallel to the sky. In step with degradation. Somewhere, a few meters below, reaching the same depth as that of the former owners’ coffins, nonagenarian retirees of sound mind till the last instant, the groundwater does its job.

 

© 2019 Batra